EI AU LUPTAT DE LA ÎNCEPUT ÎMPOTRIVA ISLAMIZĂRII ȚĂRII ROMÂNEȘTI: MIRCEA CEL BĂTRÂN ȘI VLAD ȚEPEȘ! – Radu Iacoboaie, 29 martie 2016

Anunțuri

28 iunie 1940: Ciuma bolsevica rapeste Basarabia. Sa nu uitam insa niciodata cine a inventat comunismul: NU RUSII …

fi fierte în acelaşi cazan euroconform şi “democratic”. Dacă vrem să ajutăm cu adevărat Basarabia e doar prin a o ajuta să se lepede total de Bolşevism: şi cel sovietic, şi cel european; nu cumva să facă aceeaşi greşeală ca şi România în 2007. Pentru asta să ne rugăm!

Sursă: 28 iunie 1940: Ciuma bolsevica rapeste Basarabia. Sa nu uitam insa niciodata cine a inventat comunismul: NU RUSII …

Sinaxa de la Geneva din 21-28 ian.2016, adunare a nelegiuitilor ecumenisti

Monahul Teodot - blog oficial

Marele dogmatist și profesor contemporan, Dimitrios Tselenghidis, critică aspru textele adoptate de Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Autocefale Ortodoxe

– Geneva, 21-28 ianuarie 2016 –

La solicitarea Mișcării Juriștilor Ortodocși din Republica Moldova, domnul Dimitrios Tselenghidis, Profesor de Dogmatică la Facultatea de Teologie a Universității Aristoteliene din Tesalonic, și ucenic al Sfântului Paisie Aghioritul, critică aspru două dintre textele adoptate de a V-a Conferință Panortodoxă Presinodală, care a avut loc anul acesta la Chambesy, Geneva, în intervalul 21-28 ianuarie.

Este vorba despre textele:

  1.  „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu întreaga lume creștină” – Proiect de document pentru Sinodul Pan-Ortodox adoptat la Chambésy, prin care sunt recunoscuți ereticii ca ”Biserici” cu Taine și har,

     2.   ”Taina Cununiei și impedimente sale– Documentul aprobat în cadrul Sinaxei Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Locale la Chambésy pe 27 ianuarie 2o16, prin care este recunoscută validitatea căsătoriile cu eterodocșii.

tselenghidisTextul scrisorii, care a…

Vezi articol original 1.347 de cuvinte mai mult

Sfântul Nectarie – învățături

Viața Sfântului Nectarie din Eghina (1846 – 1920)

 

FĂCĂTORUL DE MINUNI

 

Cărți tipărite cu binecuvântarea Prea Sfințitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului

TROPAR

Glasul 4

Cu cuvioșie ai viețuit, ca un ierarh înțelept, Slăvindu-L pe Domnul

cu viață întru virtute, Cuvioase Nectarie.

Pentru aceasta, slăvit cu puterea Mângâietorului alungi demoni.

Tămăduiește-i dar pe bolnavi, pe cei ce cu credință vin la sfintele tale moaște.


EDIȚIA 1

Colecția „Părinți Duhovnicești Contemporani”

Diacon drd. Morlova Nicușor

✬✬✬✬✬✬✬✬✬✬

Copilăria

Sfântul Necatrie s-a născut la 1 octombrie 1846, în orășelul Silivria din nordul Greciei, provincia Tracia. Deși locuită de greci, întreaga regiune se găsea de aproape patru sute de ani sub ocupație turcească. O mare parte din regiune, incluzând și Silivria, a rămas în componența statului turc până astăzi.

Sfântul Nectarie provenea dintr-o familie săracă, de oameni simpli dar credincioși, care își creșteau copiii în frica de Dumnezeu și în respectul față de credința ortodoxă străbună. Era, de altfel, singura formă de rezistență și de păstrare totodată a identității lor de neam, în fața invadatorului otoman.

La botez a primit numele Anastasie, care în limba greacă se traduce „înviere”. […] Încă de mic s-a arătat a fi un copil inteligent, cu o puternică dorință de a învăța cât mai multe lucruri noi. Părinții săi s-au străduit să-i ofere o bună educație creștinească, iar de la bunica sa a deprins primele învățături de credință și primele rugăciuni.

Primii ani de școală i-a făcut în orășelul natal, arătându-se foarte interesat în a deprinde tainele limbii grecești celei vechi, în care erau scrise majoritatea cărților de cult și cele ale Sfinților Părinți. Era, de asemenea, foarte atras de biserică și de sfintele slujbe, astfel încât, de multe ori, îi uimea pe cei ai casei cu puterea sa de a reține pasaje întregi de predici și de îndemnuri catehetice.

​De altfel, întregul orășel Silivria, în care Anastasie a petrecut primii 14 ani de viață, era marcat de o puternică viață religioasă. Aici, în catedrala mitropolitană, se găsea icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, numită Preasfânta Harului Celui Mare. Potrivit tradiției, ea ar fi ajuns în chip minunat pe coastele orașului scăldate de marea Marmara, în urma unui naufragiu al corabiei cruciaților latini, care ocupaseră și jefuiseră cetatea Constantinopolului, în anul 1204. Icoana fusese furată de aceștia chiar din măreața Biserică a Sfintei Sofia.

​Începând cu acel an, 1204, aveau loc în oraș, cu prilejul praznicului Nașterii Maicii Domnului, o mulțime de procesiuni solemne și sărbătoriri, care durau o lună întreagă. Chiar din ajunul sărbătoririi, o întreagă flotă de corăbii și bărci frumos împodobite soseau de pretutindeni, dar mai ales de la Constantinopol. Erau pline de credincioși care doreau să se închine la sfânta icoană. Mulți dintre ei soseau desculți de la mari distanțe, în semn de smerenie și de jertfă, spre a primi binefacerile și harul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. O astfel de atmosferă, plină de credință și evlavie, a rămas, desigur, întipărită pentru totdeauna în inima tânărului Anastasie și o va purta cu el de-a lungul peregrinărilor sale ulterioare.

Dorința sa cea mai puternică era aceea de a-și putea continua studiile. Din păcate însă,  situația economică grea în care se găsea familia sa, nu îi permitea să-și ducă la îndeplinire acest vis. De aceea, la vârsta de 14 ani, s-a hotărât să plece de lângă căminul părintesc și să se ducă în marele oraș Constantinopol. Aici, a început să lucreze la un negustor de tutun, pentru a se putea întreține.

​Începutul a fost greu în acest oraș străin pentru micul Anastasie. A muncit, o bună perioadă de timp, fără o altă plată în afara porției zilnice de mâncare. Muncea din zori și până la asfințitul soarelui, purtând haine ponosite și adeseori desculț. În puținele clipe de răgaz, își îndulcea suferința citind din Sfânta Scriptură și din cărțile Sfinților 

Părinți pe care le adusese cu sine. Știa să scrie și, de multe ori, îl ajuta pe patronul său să-și alcătuiască corespondența.

(următoarea relatare este preluată de pe internet, din mai multe surse, deoarece cea din cartea tipărită este extrem de sumară, după cum și autorul menționează în prolog: „Am cercetat cu atenție bogăția materialelor existente, având ca scop inițial traducerea celei mai reușite biografii. Dat fiind faptul că majoritatea scrierilor cuprindeau foarte multe amănunte, ce nu interesau în mod direct pe cititorul român, am hotărât în final ca, bazați pe izvoarele existente, să alcătuim noi această biografie”)

Ar trebui să începem cu o minune neconvențională, petrecută în copilăria Sfântului. De multe ori, oamenii încadrează la categoria „minuni” numai întâmplări spectaculoase, vindecări, învieri, exorcizări. Și pierd din vedere minunile smerite, care au însă valoarea și importanța lor.

Anastasie a avut o copilărie foarte grea: foame, frig, singurătate, durere, lacrimi. Trebuie spus că singurătatea sa nu era o singurătate ca cea pe care o trăieșste omul zilelor  noastre: diferența este enormă. Micul Anastasie credea cu putere în Dumnezeu. Și, oricât de tare l-ar fi apăsat răutatea oamenilor, el nu contenea să își ridice ochii spre Dumnezeu.

Și Dumnezeu i-a primit rugăciunile. Într-o noapte, Hristos i s-a arătat în vis, întrebându-l de ce plânge necontenit. Însă sufletul copilului era atât de pătruns de amărăciune, încât nu a putut să răspundă la întrebare. Dar, trezindu-se din somn, Anastasie a scris următoarea scrisoare:

,,Hristoase al meu, m-ai intrebat de ce plâng. Mi s-au rupt hainele, mi s-au stricat încălțările de mi-au ieșit degetele afară și mor de frig. Mi-e foarte frig acum, iarna. M-am  dus aseară la stăpânul meu și m-a alungat. Mi-a spus să scriu acasă, alor mei, să-mi trimita ei bani. Hristoase al meu, de atâta vreme muncesc aici și n-am trimis maicii mele nici un bănuț… Acum, ce să mă fac? Cum o să mă descurc fără haine? Tot muncind, s-au rupt. Iartă-mă că Te necăjesc.

Mă închin Ție și Te iubesc eu, robul Tău, Anastasie.”

​A pus scrisoarea într-un plic, și pe plic a scris adresa destinatarului: ,,Pentru Domnul nostru Iisus Hristos – în ceruri”. Contează mai puțin ce s-a întâmplat după ce a scris această scrisoare deoarece important este că a scris-o. Important este că a avut nădejdea că această scrisoare va ajunge la destinație. Sfântul Nectarie ne învață să nu întrebăm ,,de ce?”, ci să cerem ajutorul dumnezeiesc. Sfântul Nectarie ne arată că nici lipsa hranei, nici lipsa hainelor sau a încălțărilor nu trebuie să ne îndepărteze de Dumnezeu. Ci cu cât mai mari sunt încercările cu atât mai mare trebuie să ne fie credința.

Și totuși ce s-a întâmplat după ce Anastasie a scris scrisoarea? A luat-o, împreună cu celelalte scrisori ale patronului, și s-a îndreptat spre poștă.

Dumnezeu a intervenit într-un mod smerit: a rânduit ca un negustor, negustorul Temistocle, să se ofere să duca scrisorile la poștă, pentru a-l scuti pe Anastasie de drum, căci afară era frig. Uitându-se pe plicuri și citind pe plic destinatarul scrisorii, negustorul Temistocle a fost curios să citească scrisoarea. Și, citind-o, a exclamat „Comoară scumpă!” și și-a dat seama că din rânduiala lui Dumnezeu ajunsese să o citească.  A făcut un colet cu haine, încălțări, mâncare și bani, și l-a trimis lui Anastasie împreună cu o carte poștală pe care scria: ,,De la Hristos, pentru Anastasie”.

Coletul nu ar fi fost trimis dacă Anastasie nu ar fi scris mai întâi scrisoarea. Am putea spune: ,,Și nici scrisoarea nu ar fi fost scrisă dacă Hristos nu i S-ar fi arătat în vis și nu l-ar fi întrebat de ce plânge”. Dar tot așa am putea spune și că nici Hristos nu i S-ar fi arătat dacă el nu i S-ar fi rugat, vreme îndelungată și nu și-ar fi pus nădejdea în ajutorul dumnezeiesc.

Sfântul Nectarie ne învață să ne rugăm lui Dumnezeu. Nimic nou, nimic ieșit din comun. Învățătura aceasta se regăsește în aproape toate cărțile religioase. ​Sfântul dă mărturie prin propria viață că Hristos nu lasă rugăciunile fără răspuns, că Hristos răspunde în chip minunat la cererile credincioșilor.

Ce vom face, deci? Vom scrie cu toții scrisori către cer? Da, vom scrie. Așa cum au scris toți creștinii, încă de la întemeierea Bisericii. ​Scrisorile noastre sunt rugăciunile. Scrisorile noastre sunt scrise uneori cu lacrimi, alteori cu bucurie, uneori cu mâhnire, alteori cu recunoștință.

Să avem curajul de a-I scrie lui Dumnezeu, să avem curajul de a-I scrie Maicii Domnului, să avem curajul de a le scrie Sfinților. Și să nu deznădăjduim dacă ajutorul nu vine atunci când vrem noi pentru că, de multe ori, avem de ispășit perioadă de pedeapsă pentru păcatele noastre, timp de pocăință și spovedanie. Dar, manifestându-ne voința de pocăință, încă de atunci, Dumnezeu care le vede pe cele din ascuns, răsplătește pe măsura pocăinței, nădejdii și credinței fiecăruia. Dacă noi Îi cerem ajutorul, Dumnezeu îl va trimite cu siguranță. Mulți păcătoși au avut parte de miracole spre întoarcerea lor la calea Adevărului, pe calea mântuirii.

Anastasie a răbdat vreme îndelungată înainte ca suferința lui să primească ușurare. Dar această suferință nu a rămas neroditoare: a fost treaptă a sfințeniei.

(sfârșitul sursei de pe internet)

(urmează redarea versiunii din carte)

Într-una din zile, s-a hotărât să scrie și el o scrisoare. Către cine? Către Mântuitorul Hristos din Ceruri. În puritatea sufletului său, se gândise să ceară astfel ajutor​ Tatălui Ceresc, spre alinarea suferințelor sale. În acea scrisoare cerea să îi trimită, Părintele Luminilor, câteva hăinuțe și o pereche de pantofi, pe care de mult timp și le dorea.

​Cu scrisoarea în mână, se duse la un negustor de peste drum, rugându-l să-i împrumute un timbru. Negustorul respectiv, un om bun și cu frică de Dumnezeu, i-a răspuns că nu are momentan vreun timbru, dar i-a propus să-i lase scrisoarea acolo, spre a fi trimisă mai târziu împreună cu celelalte scrisori ale sale.

După plecarea lui Anastasie, negustorul s-a uitat, din curiozitate, să vadă cine era destinatarul acelei scrisori. Uimit de cele scrise pe plic, s-a hotărât să o desfacă și să o citească. Prin Pronia Divină, sufletul său a fost profund impresionat de conținutul scrisorii. De aceea, a hotărât să alcătuiască o scrisoare de răspuns către micul expeditor, însoțită și de o sumă de bani, ce putea să îndeplinească dorințele sale curate. Fericirea lui Anastasie la primirea acestui răspuns, cu greu s-ar putea descrie. A mulțumit îndelung, prin rugăciune, Tatălui Ceresc. A doua zi și-a cumpărat cele necesare și mult dorita pereche de pantofi.

Dragostea față de cărți îl făcea ca, de multe ori, atunci când descoperea anumite texte frumoase și mișcătoare, fie din Sfinții Părinți, fie din filozofii antici, pe care cu aceeași bucurie îi citea, să le copieze pe mici bucăți de hârtie. Aceste fragmente le strecura apoi în pachetele cumpărătorilor, care veneau la magazinul lor. Aceștia le citeau cu plăcere și admirau inteligența tânărului ucenic. Mai târziu, multe din aceste texte vor fi cuprinse în două volume pe care Sfântul le va publica spre folosul sufletesc al păstoriților săi.

O altă bucurie a tânărului Anastasie era aceea de a participa în duminici și sărbători la sfintele slujbe. Se găsea mereu aproape de slujitorii altarelor și îi ajuta după putere.

Calitățile sale nu puteau să rămână neobservate de către cei din jurul său. Astfel, ajunsese să fie remarcat de conducătorii Școlii Metocului Sfântului Mormânt, care, la scurt timp, l-au angajat ca pedagog și dascăl pentru clasele mai mici. Acolo a lucrat până la vârsta de 20 de ani. În tot acest timp, nu și-a uitat vreo clipă părinții și frații săi mai mici, pe care îi lăsase în urma sa, în iubitul orășel Silivria. De multe ori, le trimitea bani din câștigul său, iar la sărbătorile mari venea să le petreacă împreună cu ei.

Biograful său, monahul Abimelec, ne povestește că, odată, pe când se întorcea acasă de la Constantinopol cu corabia, spre a petrece împreună cu ai săi Sfintele Sărbători ale Crăciunului, pe mare s-a iscat o furtună îngrozitoare. Toți cei de pe vas erau înspăimântați de furia valurilor și a vântului. La un moment dat, una dintre pânzele principale s-a rupt, amenințându-se astfel echilibrul, și așa precar, al vasului. Atunci, tânărul Anastasie a sărit repede, și-a scos cureaua de la brâu și a legat în grabă pânza corabiei. Apoi s-a rugat cu glas tare la Dumnezeu, zicând: „Doamne, scapă-mă, ajută-mă să studiez teologia pentru a putea să-i întorc la credință pe cei care hulesc numele Tău!”. Din acel moment, valurile și vântul au început să se potolească și astfel au ajuns nevătămați la țărm.

La vârsta de 20 de ani, Sfântul Nectarie părăsește Constantinopolul și se retrage în insula Hios. Aici, în satul Liti, va fi numit din nou învățător. În paralel, va aprofunda studiile sale teologice și, de multe ori, va fi rugat să predice în bisericile care se aflau în satele de prin împrejurimi. Cuvântul său teologic era atât de bogat și de atrăgător încât, în scurt timp, a devenit foarte iubit de către toți locuitorii insulei. Ducea o viață simplă, curată, în permanentă rugăciune și comuniune spirituală cu duhovnicul său.

Încă din primele luni ale șederii sale în Hios, urca adeseori la Mănăstirea Nea Moni (Mănăstirea Nouă), în timpul liber și în special duminica, când îi plăcea să cânte la strană. Aici, la scurt timp, a devenit fiul duhovnicesc al cuviosului Pahomie, personalitate ce a rămas vie în memoria locuitorilor insulei până astăzi.

Timp de 7 ani de zile, tânărul învățător Anastasie, se va dedica cu dragoste spre luminarea micilor săi elevi, educându-i în lumina iubirii de neam și de credință. Era epoca în care toate popoarele din Balcani cunoscuseră jugul asupritor al otomanilor. Ca un luminător al neamului, îi încuraja pe cei din jurul său, asigurându-i că, prin voia lui Dumnezeu, va veni o vreme când soarele libertății va avea din nou să răsară pe pământul iubit al țării lor.

Cu timpul, Anastasie a reușit să își aducă în insulă întreaga familie. Pe fratele său l-a trimis la studii, pentru a deveni, la rândul său, învățător. Mai târziu, în 1873, îi va încredința acestuia chiar școala la care el însuși predase. Aceasta după ce el, tânărul Anastasie, care între timp ajunsese la o maturitate duhovnicească cum rar se întâlnește în rândul tinerilor de această vârstă (avea pe atunci 27 de ani), luase hotărârea de a-și urma vocația pe care o simțea în sine, către viața monahală. A fost acceptat ca frate, în cinul monahal al mănăstirii Nea Moni.

  • Chipul celui ce crede în Iisus Hristos – pag. 37

Cât de frumos este chipul celui credincios! Ce minunată este bucuria lui! Frumusețea lui tainică te atrage, iar expresia feței lui mărturisește credința în Dumnezeu. Calmul și pacea ce se pot vedea pe chipul său sunt o reflectare a păcii ce se găsește în sufletul său, în inima sa liniștită și netulburată de nimic.

  • Chipul necredinciosului – pag. 39

Necredinciosul este cel mai nefericit dintre oameni, deoarece este lipsit de cel mai important bun pământesc care este credința, singura cale către adevăr și fericire. Necredinciosul este nefericit, deoarece este lipsit de speranță, care ne este unicul sprijin de-a lungul întregii noastre vieți. Este nefericit, pentru că este lipsit de iubirea oamenilor, singura alinare a inimii întristate. Este nefericit deoarece este lipsit de frumusețea divină, de chipul dumnezeiesc al Creatorului, pe care divinul Artist L-a sădit în noi și pe care doar credința îl descoperă.

Ochiul necredinciosului nu vede nimic în creație, în afara mișcărilor naturii. Strălucitorul chip al divinului Creator, admirabila Sa frumusețe îi rămân ascunse și inaccesibile.

  • Despre răbdare – pag. 42

Răbdarea este acea putere morală care calmează sentimentele de supărare și revoltă, ce izbucnesc în inima omului sau care liniștește durerile și suferințele grele.

Răbdarea este o virtute pentru că ea are ca rod nădejdea în Dumnezeu. Astfel, întristarea naște răbdarea, răbdarea adâncește experiența, iar aceasta din urmă produce nădejdea. Iar nădejdea nu este înșelată vreodată.

Răbdarea este prim dintre virtuți, deoarece prin aceasta se obține darul mântuirii; cel ce rabdă până la sfârșit, se mântuiește. Deci, mântuirea sufletelor noastre constă mai întâi în răbdare.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre răbdare că este rădăcina tuturor bunurilor spirituale, mama evlaviei, trunchi al bucuriei, rod al nestricăciunii, turn invincibil, liman netulburat.

  • Despre rugăciune – pag. 43

Rugăciunea adevărată, stăruitoare și lucidă, făcută timp îndelungat, cu suflet zdrobit, cu mintea concentrată și nu cu vorbărie goală, este într-adevăr bine primită. Mobilul oricărei rugăciuni este smerenia, iar dovadă de smerenie este rugăciunea. Cunoscându-se deci neputințele, invocăm ajutorul puterii lui Dumnezeu.

Rugăciunea este ajutorul vieții noastre, convorbirea cu Dumnezeu, uitarea celor pământești și scară către cele cerești. Rugăciunea este soarele care luminează ochii cei sufletești, așa cum trupul este luminat de soarele ceresc. Rugăciunea făcută cu dăruire este ca un foc nestins care luminează sufletul și mintea. Este ca o adevărată armură cerească, singura care poate proteja pe cei ce se dedică pe ei înșiși lui Dumnezeu.

  • Despre cumpătare – pag. 44

    Cumpătarea este o virtute de mare valoare morală. Ea este o abținere nu de la cele interzise, ci de la cele permise, făcându-se deci în scopul îndreptării. Abținerea de la cele interzise nu este cumpătare, ci este respect față de lege. Este deci o mare virtute să te bucuri cu cumpătare de cele îngăduite, în scopul de a te îndrepta. Cumpătarea este o responsabilitate față de toate și este plăcută lui Dumnezeu.

    Sfântul Vasile cel Mare definește cumpătarea astfel: „cumpătarea este un act de respingere a păcatelor, suprimare a patimilor, mortificare (asceză) a trupului, până și a celor mai firești dorințe și plăceri, este începutul vieții duhovnicești, mijlocitoarea bunurilor celor veșnice, cea care anihilează simțul central al plăcerii. Prin cumpătare înțelegem acea abținere de la cele permise trupului, făcută în scopul curățirii de patimi. Ea nu înseamnă privarea de la cele necesare, cum ar fi de exemplu mâncarea, pentru că aceasta ne-ar aduce sfârșit violent. Cumpătarea este o putere mare și bogată care ne conduce spre nestricăciune”.

    Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune: cumpătarea este anihilarea treptată, până la anulare, a dorințelor.

    Cumpătarea este o caracteristică bună și frumoasă a oricui, care lucrează pentru dobândirea virtuților. Ea este temelia tuturor virtuților și este prima care pregătește sufletele spre lucrarea virtuților.

    Cumpătarea este un ghid de îndreptare, alcătuit spre eliberarea de patimile care au robit trupul, spre liniștirea instinctelor și a impulsurilor păcătoase, spre curățirea minții și pacificarea inimii. Cumpătarea îl împodobește pe cel ce o cultivă cu toate bunurile decenței și ale modestiei și îmbracă caracterul său cu strălucitoarea aură a harului ei.

  • Oricine se luptă pentru dobândirea virtuților, are nevoie de cumpătare.


   Cautati dragostea. Cereti in fiecare zi de la Dumnezeu dragostea.Impreuna cu dragostea vine tot binele si toate virtutile. Iubiti ca si voi sa fiti iubiti de ceilalti.Dati-I lui Dumnezeu toata inima voastra, ca sa ramaneti in dragoste. „Cel ce ramane in iubire, ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane intru el.” I Ioan4, 16
    Aveti datoria sa fiti cu multa luare a minte la relatiile dintre voi, sa va cinstiti unul pe altulca niste chipuri sfinte, ca icoane ale lui Dumnezeu. Sa nu cautati niciodata la trup si la frumusetea lui, ci la suflet.Luati aminte la simtamantul dragostei, caci atunci cand inima nu este incalzita de rugaciune curata, dragostea este in primejdie de a deveni trupeasca si nefireasca, este in primejdie sa intunece mintea si sa arda inima.
    Cel care privegheaza ca sa-si pastreze curata dragostea , va fi pazit de cursele vicleanului, care incearca incet incet sa prefaca dragostea crestineasca in dragoste lumeasca.
citat din cartea Invataturi- Sf. Nectarie al Pentapolei, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2009

sfantul_nectarieA calatorit Sf. Apostol Petru la Roma?

Sf. Nectarie s-a ocupat de un subiect de disputa pentru teologi, anume daca Apostolul Petru s-a dus vreodata la Roma. Sprijinindu-se pe dovezile serioase aduse, a ajuns la concluzia ca Sf. Petru n-a calatorit la Roma.Indirefent daca punctul sau de vedere convinge sau nu, Parintele Nectarie a incercat sa surpe orgoliul latinilor si o data cu acesta si temeiul intaietatii pretinse de institutia papala in intreaga Biserica crestina.

Chiar daca se va admite intr-adevar faptul ca Apostolul Petru este intemeietorul Bisericii Romano-catolice, totusi nu rezulta din nici o sursa ca aceasta ar detine primatul puterii, transmis de la un papa la altul. Istoria Bisericii graieste de la sine ca autoritatea suprema sunt Sinoadele Ecumenice. Ca sa arate cat de neintemeiate sunt pretentiile latinilor in legatura cu infailibilitatea papei, de Dumnezeu purtatorul parinte si profesor a avut rabdarea de a face o retrospectiva istorica, dovedind ca numerosi papi n-au fost deloc fara greseala, de vreme ce unii au cazut prada ereziilor, iar altii au dus o viata scandaloasa, lucru adeverit de nenumarate marturii. Multa lumina revarsa asupra subiectului capitolul ’’Despre erorile de dogma ale Papilor’’, demonstrand fragilitatea dogmei infailibilitatii.

Acest studiu istoric si remarcabil dedicat cauzelor schismei, prin care Parintele Nectarie desfiinteaza catolicismul, se savarseste astfel: indiferenta papei a condamnat intreg Rasaritul sa sufere nenorocirile celei mai crude tiranii si aceasta pentru ca Biserica de Rasarit n-a tradat credinta Sinoadelor Ecumenice, desi toatei le-a conces papei. Dumnezeu sa va judece cu judecata dreapta si va da rasplata Sa in ziua cea mare, Ziua de Apoi. Dumnezeu sa fie ajutor neamului si Bisericii’’.

Despre erezia monofizita

In cartea sa, intitulata ’’Sinoadele Ecumenice ale Bisericii lui Hristos’’, Sfantul Ierarh Nectarie de Pentapolis scrie: Importanta si necesitatea celui de-al patrulea Sfant Sinod Ecumenic consta in urmatoarele:

  1. A condamnat in mod oficial Sinodul din Efes al lui Dioscor si l-a inlaturat din ansamblul Sinoadelor Ecumenice, aratandu-le pe acestea fara greseala.
  2. A detaliat si a clarificat relatia dintre cele doua firi ale lui Hristos, carmuind in chip intelept corabia ortodoxiei printre stancile nestorianismului si monofizismului.
  3. A judecat si a condamnat pe Dioscor si pe Eutihie si a condamnat erezia lor.
  4. A condamnat pe Nestorie si a confirmat hotararile Sfintelor Sinoade Ecumenice care au avut loc inainte.
  5. A alcatuit Hotararea Dogmatica prin care a pus capat discutiilor (controverselor).
  6. A facut o indreptare (un act reparatoriu), dand dreptate episcopilor nedreptatiti la Sinodul din Efes.

Despre protestanti

’’Protestantii care au parasit Biserica vazuta a lui Hristos, pentru a-si intemeia propriile comunitati de sfinti, gresesc impotriva caracterului de baza al Bisericii. Ei considera credina suficienta pentru mantuire si interpreteaza opera rascumparatoare ca pe o teorie teologica in stare sa il mantuiasca pe cel ce o studiaza ori o accepta. Dar Opera de Mantuire nu e o simpla teorie teologica, ci un fapt mistic savarsit in Biserica vazuta a lui Hristos si aceasta opera ofera credinciosilor mantuirea si partasia Duhului Sfant. (…)

Daca in fiecare zi ar trebui sa ne adoptam parerile unii altora, Biserica Soborniceasca nu ar fi ceea ce a fost pana azi, prin harul lui Hristos, avand un singur cuget despre credinta, crezand nezdruncinat mereu acelasi lucru. Altfel, ar fi fost dezmembrata de o multime de erezii, nemaifiind Sfanta Biserica stalp si temelia adevarului, fara pata si cusur. Ar fi fost a viclenilor si a ereticilor care, dupa ce au fost invatati de ea, fara pic de rusine au respins-o. De asemenea, credem ca marturia Bisericii nu e mai prejos de autoritatea Sfintei Scripturi’’.

Din revista Atitudini, nr. 16, 2011